Coșmarul de azi-noapte

Nu avusesem un coșmar de foarte mult timp. Azi-noapte însă, poate din cauză că mi-am suprasolicitat ieri creierul până când am crezut că o să facă implozie – fără să găsesc un răspuns acceptabil la întrebările mele – am avut un vis teribil.

Eram cu părinții la Paris, într-un apartament care îmi era familiar. Cred că abia ajunsesem, pentru că despachetam. La un moment dat, am primit vizita unor bărbați, doi la număr, pe care cred că îi mai văzusem undeva, dar pe care nu îi cunoșteam. Nu îmi aduc aminte scopul vizitei lor.

La scurt timp, după ce au ajuns, am fost luați cu asalt de doi extremiști evrei, îmbrăcați în uniformă militară kaki și care purtau un telefon vechi cu ei, care ne-au spus că trebuie să mergem cu ei. Lumea se afla sub asediul unei conspirații evreiești totalitare. Singurul care ne mai putea salva, ne-au spus, era Cristi Minculescu, căruia trebuia să îi telefonăm în România. Am sunat la centralistă, pe telefonul lor, mi s-a făcut legătura, iar Minculescu mi-a răspuns cu: “Ce faci, omule?”. Am încercat disperat să îi explic situația delicată în care ne aflam dar el abera despre cu totul alte lucruri și s-a fofilat până când unul din soldați, cu o barbă destul de mare, ușor albită, mi-a luat receptorul din mână și l-a pus în furcă. Apoi a plecat cu unul din vizitatorii noștri.

Celălalt soldat mi-a dat de înțeles că eu voi rămâne singurul viu din apartament, pentru că m-au văzut apt de luptă și mă vor pune să lupt alături de armata lor. În timpul acesta ne jucam cu o minge de baschet și el a început să îi care picioare în cap și în purtă vizitatorului care rămăsese. Destul ca eu să îi povestesc lui tata ce se întamplă și destul ca să îl aud pe el zicând: “Du-te cu ei! Salvează-te tu!”. Am observat-o apoi pe mama făcând un gest simplu, o mișcare de mână poate(?!), ea fiind bineînțeles în necunoștință de cauză și mi-am spus ca nu pot lăsa să se întâmple ceva cu ea.

Așa că am pus mâna pe o lamă de cuțit pe care am găsit-o pe o canapea și m-am dus să îl înjunghii pe soldatul care rămăsese. Am facut-o, iar după ce am terminat, m-am trezit că înjunghiasem de fapt un casetofon cu radio. Desigur, repulsia mea pentru realitatea distorsionată prezentată de mass-media.

Mi-am spus că singura șansă pe care o avem este să fugim repede la un lanț hotelier internațional, unde aveam eu impresia că se refugiază și alții ca noi, așa că am început să caut pe internet. Îmi aduc aminte că primul rezultat a fost un hotel Infinitum (cred?!?), care ne oferea un penthouse la ultimul etaj și care își lăuda restaurantul și cofetăria, condusă de un chef pâtissier al cărui prenume era Jacques.

Bum. Și m-am trezit. 3:21. Nu trăsesem perdelele și aveam impresia că cineva de afară mă urmărește. Am notat visul pe telefon, m-am ridicat și am tras perdelele și am adormit la loc. Am mai visat de vreo două ori și m-am trezit 9 ore mai târziu.

Dacă ar trebui acum să recurg la o psihanaliză și la o interpretare freudiană a acestui coșmar, aș spune că am visat așa din cel puțin două motive, oarecum interdependente:
1) Am vizionat acum vreo săptămână filmul Mr. Klein, cu Alain Delon în rolul principal – deși povestea asediatorilor este totuși antagonică;
2) Faptul că mă gândesc constant, dar mult mai des în ultima vreme și mai ales ieri, la cum aș reacționa în situații în care aș fi neputincios să schimb ceva, iar creierul meu se blochează pentru că nu concepe o nerezolvare a unei probleme. Ca într-o povestire a lui GG Marquez (Urma sângelui tău pe zăpadă), care m-a marcat puternic. Kant a spus, nu, că unde e o problemă este și dezlegarea ei?

Și atunci?!